Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa are o istorie de peste o sută de ani, perioadă ce poate fi împărţită în trei mari etape: perioada 1878 – 1957 – cea mai tulbure; apoi, 1957 – 1977 şi, în sfârşit, din 1977 până în prezent.
După 1877 lucrările de extindere ale oraşului Constanţa au dus la descoperirea unor însemnate vestigii ceramice, statuare, epigrafice, numismatice etc., toate atestând locul anticului Tomis în istoria veche a ţării.

Constatarea că multe piese antice intrau în colecţii particulare şi alcătuiau material de speculă, a trezit îngrijorarea edililor în viziunea cărora s-a născut ideea unui Muzeu de arheologie.

În anul 1878 Remus Opreanu – primul prefect al administraţiei româneşti în Dobrogea – propunea Academiei Române ca materialele arheologice adunate la Prefectură, prin grija sa şi strădania inspectorului şcolar Ion Bănescu, să formeze un muzeu. Propunerea s-a materializat. Telegrama trimisă lui Mihail Kogălniceanu la 30 august 1879 relatează vizita făcută de elevii Şcolii Normale din Bârlad la muzeul din Constanţa.

Ziarele vremii – locale şi centrale – se întrec în a aduce la cunoştinţă evenimentul organizării muzeului constănţean şi a inventarului acestuia. Laudă faptul că, pentru moment, prefectura a luat iniţiativa organizării muzeului în chiar incinta sa; Prefectura se afla la întretăierea străzilor Traian, Sulmona şi Bd. Tomis. Piesele mărunte, plus 15 sculpturi au fost aranjate în Cabinetul Prefectului, iar 27 piese mari (inscripţii votive şi funerare) au fost expuse de-o parte şi de alta pe alee. Să subliniem că autorităţile aduceau laude în presă locuitorilor care, făcând descoperiri întâmplătoare cu prilejul diverselor lucrări, le donau muzeului nou înfiinţat. Astfel, aflăm şi numele primului donator: Chevara Casabian.

Incendiul din anul 1882, care a distrus Palatul Prefecturii, a cauzat şi dezorganizarea muzeului creat de Remus Opreanu. Monumentele salvate din incendiu au fost adăpostite în „pavilionul” din grădina publică.

Între 1881 şi 1908, Grigore Tocilescu a strâns şi publicat peste 600 de inscripţii. Toate monumentele găsite de el au fost duse la Bucureşti. În şedinţele Academiei Române tot mai multe voci cereau aducerea tuturor monumentelor din Constanţa la Bucureşti. În opoziţie cu Bucureştiul apar eforturile Prefecturii Constanţa de a consolida poziţia muzeului local, printr-un act acceptat de către Minister. Astfel, prefectul F. Scheletti emite Decizia nr. 13/ 26 sept. 1889 de înfiinţare la Constanţa a unui muzeu într-un local pe care-l va da Prefectura. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimite o copie a acestei Decizii, cu Adresa nr. 11054/ 29 sept. 1889, către directorul Muzeului Naţional de Antichităţi (Gr. Tocilescu) pentru a aviza favorabil, dar acesta refuză.

Anii trec şi piesele muzeului organizat de R.Opreanu şi I.Bănescu, salvate din incendiul din 1882, continuă să fie adăpostite în diverse locuri. Anul 1906 se anunţă favorabil pentru muzeu. G. Gr. Cantacuzino autorizează, prin Ordinul nr. 36349/ 11 iulie 1906, să se formeze la Constanţa un Comitet care să se ocupe de reorganizarea Muzeului. Pe 22 iulie are loc o şedinţă a Comitetului prin care se iau măsuri pentru strângerea fondurilor necesare construirii muzeului. În decembrie, prefectul M. Capşa trimite un raport Ministerului prin care solicită acceptul legal de reînfiinţare a muzeului. Acesta este trimis spre avizare directorului Muzeului Naţional de Antichităţi. Şi, iar nu s-a întâmplat nimic.

Între 1910 – 1911 toate antichităţile din Constanţa se aflau depozitate la gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, fără nici o organizare cu caracter administrativ şi ştiinţific. Fondurile strânse de Comitet (circa 5000 lei) au fost depuse la bancă, în contul MNA, reprezentat prin direcţia sa şi împuternicitul din Constanţa, prof. N. Orghidan – custodele muzeului local.

În 1911 Vasile Pârvan, venit la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi, înaintează un raport Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în care pune din nou problema înfiinţării unui muzeu la Constanţa. Ordinul Ministerului, seria B, nr. 73245/ 27 oct. 1911, este favorabil. Astfel, Raportul lui Vasile Pârvan şi Ordinul Ministerului sunt considerate – de la această dată – actele de înfiinţare ale Muzeului de Antichităţi din Constanţa.

Prof. N. Orghidan solicită, şi obţine, sprijin material în efectuarea de cercetări arheologice pe traseul şanţurilor de canalizare din oraş.  După transferarea profesorului Orghidan la Craiova, Muzeul este mutat la Şcoala Normală de Învăţători. Directorul acesteia, prof. I. Ghibănescu, este numit custode al muzeului cu data de 29 septembrie 1912.

Ghibănescu supraveghează, cât poate, construcţiile care se fac în oraş şi în împrejurimi şi, împreună cu elevii săi, colectează şi aduce la muzeu toate vestigiile. Reuşeşte să facă din muzeu o instituţie independentă mutându-l într-o clădire din parcul comunal, dată de Primărie care a acordat şi subvenţie pentru plata unui gardian. Muzeul, în noua clădire, avea şi program de vizitare: joia şi duminica, între 14 – 16,30.

Într-un document din 1913 se spune: „Sperăm că actualele şi viitoarele administraţii locale şi judeţene îşi vor face un titlu de glorie, dacă timpul le va permite, să acorde tot sprijinul pentru înfiinţarea şi întreţinerea unui frumos muzeu de antichităţi. Muzeul Cetăţii Tomis”.

În ianuarie 1915 Vasile Pârvan a început săpăturile la zidul de incintă al Tomisului; pe baza rezultatelor obţinute a stabilit conturul incintei şi a făcut primul plan topografic al ruinelor cetăţii antice, distrusă grav de construcţiile ridicate după 1878. Cercetările sistematice întreprinse la Constanţa de Muzeul Naţional de Antichităţi, în paralel cu lucrările edilitare, au condus la descoperirea unei cantităţi apreciabile de monumente arheologice care au îmbogăţit patrimoniul muzeului care, încă, nu avea un spaţiu adecvat, continuând să funcţioneze în chioşcul din parc.
Dificultăţilor de început ale muzeului li s-a adăugat conflagraţia mondială. După război trebuia luat totul de la capăt.

Abia în 1928, cu prilejul semicentenarului Independenţei, prof. C. Brătescu a organizat o expoziţie cu caracter arheologic şi etnologic în pavilionul din faţa Cazinoului din Constanţa. După terminarea festivităţilor jubiliare, prin insistenţele organizatorului expoziţiei, s-a organizat muzeul în aripa stângă a Primăriei – prefigurând parcă mutarea sa definitivă aici la jubileul centenarului.

Deşi amenajat în 1928, muzeul îşi va deschide porţile abia în 1930, iar din vara anului 1935, când a început clasificarea pe epoci istorice, a devenit o instituţie organizată pe criterii ştiinţifice.

Creşterea permanentă a colecţiilor prin donaţii, achiziţii, săpături de salvare sau cercetări organizate – la Histria, Capidava, Adamclisi, Constanţa – a ridicat problema insuficienţei spaţiului. De exemplu, în 1937, secţia de arheologie avea înregistrate 272 piese; iată de ce, o primă soluţie era transferarea muzeului în berăria din faţa Cazinoului (actualul sediu al Acvariului). În noul sediu muzeul avea program de vizitare (9 – 12; 16 – 18 pe timpul verii), iar taxa de intrare era de 5 lei. Prof. Ioan Micu raporta, la finele anului 1938, un număr de 5000 vizitatori.

În timpul celui de-al doilea război mondial muzeul şi-a încetat temporar activitatea. După 1945 s-a acordat o atenţie deosebită conservării pieselor şi punerii în valoare a tezaurului arheologic al Constanţei, oraş considerat – pe drept cuvânt – el însuşi un muzeu în aer liber.

Între 1948 şi 1951, în cadrul lucrărilor de reparaţii de la Cazinou, s-au făcut reparaţii şi la anexa sa unde era adăpostit muzeul. Acţiunea de reorganizare a impus sarcini multiple şi dificile restrânsului colectiv al muzeului: prof. Gh. Iordănescu – director; prof. Carol Blum – secretar şi un gardian.

De la finele anului 1951, când prof. Nubar Hamparţumian a fost numit director, se constată o activitate mai alertă prin măsurile luate: restaurarea pieselor, recuperarea valorilor arheologice care se aflau la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, deplasări pe teren pentru colectarea de noi obiecte, clasificarea arheologică şi redactarea unui catalog-inventar al cărţilor şi revistelor aflate în biblioteca muzeului. Complexitatea activităţilor necesita lărgirea colectivului; în consecinţă au fost angajaţi un muzeograf şi un restaurator.

Din 1956 începe o nouă etapă în viaţa muzeului. În vederea creşterii reţelei de muzee la Constanţa, Comitetul Executiv al Consiliului Popular Regional a acceptat colaborarea cu Vasile Canarache, cercetător principal la Institutul de Arheologie al Academiei Bucureşti; acesta şi-a asumat obligaţia reorganizării muzeului din Constanţa în calitate de coordonator ştiinţific şi tehno-muzeografic. Planurile concepute la finele lui 1956 şi la începutul anului următor prevedeau mai multe instituţii de gen: Muzeul de arheologie, căruia trebuia să i se afecteze localul vechii facultăţii de piscicultură; Acvariul – instalat în anexa Cazinoului; extinderea muzeelor din Mangalia, Adamclisi şi Histria. Accelerarea ritmului reamenajării construcţiei era impusă de un eveniment cultural internaţional: bimilenarul naşterii marelui poet exilat la Tomis – Publius Ovidius Naso.

Sursa: www.minac.ro